Pace cu anxietatea

Pentru aceia dintre noi, oamenii care se lupta cu boli mintale, masculinitatea noastra devine mai ales „mai putina” daca aratam vulnerabilitate, teama sau orice emotie pe care invatam sa nu o aratam. Anxietatea cronica nu este o gluma. Ma intreb uneori daca masculinitatea patriarhala, americana conventionala, solicita statutul de anxietate, despre starea de a fi suficient, despre a te dovedi in fata altora.

Atitudinea mea fata de acel fel de negare a sentimentelor este extrem de toxic. Am dreptul sa fiu anxios si daca nu-ti place, bine, e dragut. Inteleg ca normele conventionale ale societatii noastre ar putea cere ca noi sa ne impartasim sentimentele, dar pentru a evita angoasa mea explodand, trebuie sa fiu vulnerabil – cel putin cu cei apropiati de mine – atunci cand ma lupt. De asemenea, trebuie sa mentin limitele sanatoase, dar merit sa fiu auzit daca ma inteleg sau nu.

Am mers recent la nunta unei rude, iar anxietatea mea s-a aratat peste tot. Ca parte a ceea ce se numeste stimulare, imi gestionez anxietatea trecand prin ritm. Am facut-o de mai multi ani. M-am indreptat in fata colegilor mei de clasa a IX-a si i-am facut pe altii nervosi.

La una dintre ultimele mele meserii, in comertul cu amanuntul, am facut o gramada de ritmuri in magazin, partial pentru ce caut pentru clienti, dar in mare parte pentru ca asa am gestionat perioada de nefunctionare.

Melodia cantaretului-compozitorului americanana Jason Isbell, „Anxietatea”, a iesit in 2017 si a rezonat cu mine ca si cum nimic altceva nu  ofacea. „O camera aglomerata este un camp de lupta arzator”, a scris Isbell si a cantat cu mult mai mult curaj decat cele mai multe pe care le-am auzit de la un barbat in muzica intr-un timp. Cantecul clasic din 1970 al lui James Taylor, „Focul si ploaia”, s-a nascut din experientele sale intr-o institutie psihica, iar cand incerc sa cant acel cantec, asa cum au descoperit unii prieteni anul trecut, ma cuprind toate starile. Am facut in sfarsit pace cu anxietatea mea.

Leave a Reply